Povestea Martianului

A fost o data ca niciodata...un Martian.Martianul era mic cand a ajuns aici...aici langa noi.a reusit cu greu sa faca parte dintr-un grup.il priveau colegii putin mai ciudat,dar pe el nu-l interesa.era multumit cu cine era...era impacat cu el insusi.a reusit sa-si gaseasca o familie care sa-l aiba in grija si astfel a reusit cu brio sa mearga la scoala si pe deasupra a invatat si sa danseze.acum...adica atunci cand l-am intalnit eu avea 18 ani...nu era la fel ca baietii de varsta lui si asta m-a atras la el.stia sa asculte cand aveai nevoie de asa ceva si sa vorbeasca atunci cand aveai nevoie de un sfat.il consideram un prieten ,un om ,un adolescent complet normal.am avut discutii foarte faine cu el si i-am cunoscut chiar si familia adoptiva.erau perfecti pt el.oameni cu mintea deschisa si sufletul la fel.
Intr-o seara dupa ce am cinat cu familia lui ne-am dus sa ne plimbam.era o zi de septembrie absolut superba,desi plouase toata ziua.am continuat sa povestim ,m-a intrebat daca eu cred in iubire...am fost putin surprinsa si i-am raspuns ca pt mine iubirea inseamna sa vezi stelute in ochii celuilalt,sa vezi dincolo de zambetul lui,sa-ti tremure vocea cand te priveste,sa simti ca te topesti atunci cand te atinge...i-am pus si eu aceasi intrebare.mi-a zis ...adica nu mi-a zis...m-a sarutat.am ramas socata si apoi mi-am dat seama cat de mult imi doream si eu acel sarut.picioarele imi tremurau,vocea abia daca mi-o auzeam si atingerea lui ma infiora...m-am uitat in ochii lui...el a facut acelasi lucru si ne-am zis unui altuia din priviri povestea...
-va urma-